Se cunosc puţine lucruri despre activitatea strict masonică a unor personalităţi publice din istoria României, dar, în schimb, se cunosc multe lucruri despre activitatea lor în spaţiul public, acolo unde, constituindu-se fiecare în cărmămizi la templul umanităţii, aşa cum arată principiile şi ritualurile masonice, au contribuit la dezvoltarea şi emanciparea societăţilor lor şi a membrilor respectivelor societăţi. Printre masonii români importanţi din istoria noastră îi amintim pe Nicole Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu, Alexandru Vaida Voevod, Simion Bărnuţiu.
Nicolae Bălcescu (1819-1852)
Om politic, istoric, economist, scriitor şi gânditor democrat-revoluţionar. Participă activ la Revoluţia din 1848, pregătită în prealabil în cadrul unei societăţii secrete „Frăţia”. A fost Secretar al Guvernului Revoluţionar Provizoriu de la 1848, având un rol de seamă în stabilirea obiectivelor şi conducerea Revoluţiei din Ţara Românească. A fost figura cea mai progresistă a Revoluţiei şi unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari europeni.
Mihail Kogălniceanu (1817-1891)
Istoric, scriitor, publicist şi om politic. Studii la Luneville şi Berlin. Profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană (1843). În cuvântul de deschidere la acest curs a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoaşterea istoriei patriei este o chezăşie a afirmării naţionale. Nu a participat direct la Revoluţia de la 1848, dar a fundamentat, prin ideile sale, doctrina paşoptistă. A fost de mai multe ori ministru: de Interne, de Externe şi prim-ministru. Şi-a legat numele de secularizarea averilor mănăstireşti şi de reforma agrară înfăptuite în vremea principelui Alexandru Ioan Cuza şi de actul proclamării independenţei de stat a României (9 mai 1877), în timpul principelui Carol I de Hohenzollern. A fost printre primii membri aleşi ai Academiei Române (1868). Încă din 1844 era Venerabilul unei Loji bucureştene.
Vasile Alecsandri (1818 / 1821-1890)
Scriitor şi om politic. Participă la Revoluţia de la 1848, precum şi la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, îndeplinind apoi mai multe misiuni diplomatice în Italia (1859) şi Franţa (1885-1890). A condus revista România Literară (1855), publicând totodată prima culegere de poezie populară românească „Poezii poporale. Balade. Cantice batrâneşti” (1853). A fost membru fondator al Societăţii Literare Române şi apoi membru de onoare al Societăţii Academice Române. A fost membru al unei Loji din Iaşi (1857).
Ion C. Brătianu (1821-1891)
Om politic. Fratele lui Dumitru C. Brătianu. De mai multe ori ministru şi prim-ministru. Participă la Revoluţia de la 1848, face parte din Divanurile Ad-hoc (1857), este membru al Partidului Liberal (din 1860) şi fondator al Partidului Naţional Liberal (1875), ministru de finanţe (1866), de interne (1867, 1876) şi de război (1867), prim-ministru (1881). A avut un rol important în orientarea politicii externe româneşti către Puterile Centrale. Membru de onoare al Academiei Române (1885). Iniţiat în Francmasonerie în 1846 la Paris, în Loja „Atheneul Străinilor”. Tot aici se afiliază Lojii „Trandafirul Perfectei Tăceri”, în care, la 14 iulie 1847, este ridicat la gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureştene „Frăţia”, după care se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câţiva ani pentru participarea la atentatul împotriva lui Napoleon al II-lea. Reîntors la Bucureşti, fondează, în 1857, alături de alţi Fraţi reveniţi din exil, Loja „Steaua Dunării”. A participat la acţiunea de înlăturare de la conducerea ţării a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907)
Scriitor, lingvist, folclorist şi istoric. Membru al Societăţii Academice Române şi vice-preşedinte al Academiei Române în perioada 1885-1906. Nu se cunosc data şi locul iniţierii sale. Următoarele cuvinte, care îi aparţin, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: „Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr.”
Titu Maiorescu (1840-1917)
Critic literar, estetician şi om politic. Absolvă, ca şef de promoţie, Academia Tereziană din Viena (1851-1858), continuându-şi studiile la Berlin şi Giesen, unde obţine licenţa în litere şi filozofie (1860), la Sorbona şi licenţa în drept (1861). Reîntors în patrie, obţine un post în magistratură la Tribunalul de Ilfov (1862), apoi va fi profesor universitar de istorie, filozofie şi logică la Iaşi şi la Bucureşti. În 1863 a fondat la Iaşi societatea literară „Junimea”. În urma unui proces de imoralitate, este suspendat din învăţământ în 1864, dar intră în avocatură şi din nou în învăţământ (1865), de unde va fi demis iar în 1868. Regalist şi conservator, intră în politică şi este ales deputat (1874), ocupând succesiv următoarele portofolii ministeriale: al cultelor (1874-1876), agent diplomatic la Berlin (1876-1900), de justiţie (1900-1901,1912) de externe (1911-1912, 1912-1914), iar ca prim-ministru (1912, 1913) prezidează Congresul de Pace de la Bucureşti (1913), în urma războaielor balcanice. Între 1884 şi 1909 este profesor la Universitatea din Bucureşti, rector al acestei instituţii (între 1892 şi 1897). Până în 1914 a fost preşedintele Partidului Conservator. În critica literară a susţinut principiul autonomiei estetice şi, prin teoria „formelor fără fond”, a denunţat transplantarea formală a unor instituţii şi reforme inadecvate situaţiilor prin care trecea România la sfarşitul secolului al XIX-lea. A introdus criteriul estetic în judecarea valorilor poetice („O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”), a studiat unele probleme de lingvistică („Despre scrierea limbii române”), a contribuit la afirmarea unor reprezentanţi iluştri ai literaturii autohtone, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici („Critice”, 3 vol.). Logician („Logica”), orator („Discursuri parlamentare”) şi memorialist („Însemnări zilnice”) de excepţie, a fost numit membru al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română) încă din 1867, fiind vicepreşedintele acesteia (1880) şi preşedintele secţiunii literare (1889). Iniţiat, asemenea majorităţii junimiştilor, în Loja ieşeană „Steaua României”, la 26 noiembrie 1866 (Lojă, al cărei Venerabil era George Suţu şi care fusese constituită la 18 august, în acelaşi an). După câteva luni, la 11 februarie 1887, primeşte gradele de Calfă şi Maestru, tot în această Lojă.
Nicolae Titulescu (1882-1941)
Om politic şi diplomat de talie internaţională, numit şi „Cavalerul Păcii mondiale”. După obţinerea licenţei în drept la Paris, revine în ţară ca avocat în Baroul din Ilfov. Profesor universitar de drept civil la Iaşi (1905) şi Bucureşti (1909), deputat (1912), delegat la Conferinţa de Pace de la Trianon (1920), unde a avut un rol deosebit în recunoaşterea graniţelor României Mari. Ministru de Finanţe (1917-1918 şi 1920-1921), ministru plenipotenţiar la Londra (1921), de două ori ministru de externe (1927-1928 şi 1932-1936), delegat permanent (1920-1936) al României la Liga Naţiunilor, fiind singurul diplomat ales de două ori ca preşedinte al acestei organizaţii (1930 şi 1931). Membru de onoare (1930) şi membru titular (1935) al Academiei Române. Preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale. A fost unul dintre cei mai străluciţi oratori şi creatori de politică internaţională pentru promovarea şi menţinerea păcii. Îndepărtat din guvern (august 1936), a emigrat în Franţa. A simpatizat cu adepţii Republicii Spaniole în timpul războiului civil din această ţară (1936-1939). Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale, efectuată probabil când se afla la studii în Franţa. (sursă site-ul MLNR https://mlnr.xyz/)